În drumul meu spre casă, am văzut o gâză zburând haotic și izbindu-se de parbriz. A lăsat în urma ei o pată. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la cât de fragili suntem noi oamenii, dar totuși credem în ideea că vom trăi bătrânețea și tot ce facem este să ne rugăm unui Dzeu. Uităm ce este mai important, să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Să mulțumim celui de lângă noi că este acolo și ne-a ales din atâția oameni să ne aibă pe noi alături. Se zice că familia nu ți-o poți alege, cu ea te naști, dar partenerul cu care îți dorești copii, poți.
Mă gândeam într-o zi la statistica asta nebună care ne zice că o persoană din zilele noastre nu mai are doar un partener până în ziua căsătoriei. Okay. Mai există și cazuri în care unii oameni caută relația perfectă și schimbă N parteneri, dar tot nu ajung să o găsească. Așa am fost și eu până de curând, dar mi-am adus aminte de oamenii care trăiau acum zeci de ani. Căsătoriile erau aranjate, oamenii învățau să iubească. Prin urmare, după câteva relații, mi-am dat seama că relațiile cu foc și patimă de la început sau dragoste la prima vedere se sting ușor. Însă relațiile imposibile mi se par și mai posibile. Noi trebuie să învățăm să iubim, să apreciem, să respectăm și să înțelegem ce putem construi dacă amândoi am lăsa de la noi. Dacă încăpățânarea și orgoliul le-am ține pentru lucruri constructive, dacă am naște un zâmbet alăturat de noapte bună înainte de somn, dacă am spune un "te iubesc" rar, dar din inimă, cred că putem mișca și munții lângă persoana iubită.
Iubirea nu e ușoară, nu se naște într-o secundă. Iubirea se construiește, se păstrează cu greu și nu moare niciodată. Din perspectiva mea pot zice că seamănă cu respectul și încrederea. Nu, nu, nu... Am greșit, iubirea este construită cu respect, încredere și nervi tari. Dacă nu există certuri sau contraargumente, clar, nici sexul nu e de calitate. Am uitat de cel mai important aspect, comunicarea. Ea trebuie să fie la baza unei relații frumos închegate.